post x

Revin sa scriu ceva. Romana nu e de fapt o limba filozofica. E una mai degraba materiala, si cu o impunere a unui stil direct…bazata pare-se pe o anumita suspiciune legata de ceea ce nu intra in categoria directului, intr-o masura care face ca si indirectul sa fie redus la direct, pierzandu-se probabil niste posibilitati ale divagarii. Vorbind de lucruri materiale…nu prind lumina soarelui decat in doua zile pe saptamana. In rest, inot intr-o etica ciudata, o etica a fricii presupun. Ma duc la birou si toata lumea asculta glumele sefei, care sunt intotdeauna amuzante. Oamenii au conversatii stanjenitoare, incercand cumva sa se inscrie intr-un interval al benignului, in care replicile nu se prea leaga. Programul mai nou e de la 9 la 18…vrei nu vrei, trebuie sa iti iei pauza de masa de o ora, undeva departe de casa, in apropierea unui mall, unde esti insa liber sa consumi, ca sa stii de ce pierzi lumina soarelui si razi la glumele sefei. 8-9 si 18-19: inghesuiala in tramvai, metrou, autobuz. 7-8: cafea, haine, cizme, periuta de dinti, oua ochi sau cereale cu lapte.

Si uite asa- de luni pana vineri, de la 7 dimineata la 7 seara, hranesti masinaria. In rest, mai speli o ceasca, mai calci o soseta, bei o bere mica si te culci. Alta masinarie. E adevarat ca eu incerc aici sa stabilesc niste lucruri comune, generale, dar stiu si eu daca e cazul. La drept vorbind, totul e subiectiv…mie nu-mi convine programul pentru ca am alte idei, si as prefera sa fac fotografii ziua. Chestia asta nocturna e bizara, mi se pare uneori ca sunt intr-un fel de alt spatiu, mai ales cand e ger, e pustiu pe strada si totul pare oarecum regizat.  Adevarul e ca orasul e incredibil de urat daca nu e soare. Beton, gunoi, zapada murdara, firme publicitare de tot felul, terenuri virane, garduri, oameni care alearga dupa autobuz. In comparatie, noptile sunt oarecum poetice. Asa ca poate nici nu e atat de rea treaba asta cu lucratul. Mai afli despre paranoia sefilor care au mereu impresia ca cineva incearca sa-i pacaleasca, despre frica colegilor, poate si despre un fel de vina generalizata. Despre tine insuti sau insati…de exemplu, in ce ma priveste, pare-se ca dupa ce trec peste dezamagire (atunci cand exista o astfel de faza), ajung la o stare de amuzament si curiozitate in legatura cu urmatoarea miscare, un fel de placere a conflictului, din nefericire o stare care imi cauzeaza un anumit sentiment de vina. But then again, provocarea de a-l depasi e si ea interesanta- pana una alta nu e decat un efect primar al educatiei…iar ranjetul e unul secundar, nu atat de indepartat. Uite aici o treaba interesanta- este foarte probabil cred ca manipularea unui individ in forta de munca se bazeaza pe educarea lui in copilarie. Remarca nu e originala- dar materializarea este (inevitabil- contextele sunt unice). Oricum, ma tem ca lipsa angajarii sau detasarea (care este si ea inevitabila…in cazul meu cel putin, din cauza reflectiei), este cu atat mai mult perceputa ca ceva amenintator. O mica parte din explicatie.

Advertisements

socio-genetica

Ar putea fi la fel de bine in continuarea postarii anterioare, dar prefer sa raman pe la 500 de cuvinte pentru fiecare, e mai eficient asa. In alta ordine de idei, e si o pauza, pentru ca proiectul discutiei unei noi etici (intr-un context fundamental neetic) e unul greu. Foarte greu chiar.

Asa ca o mica digresiune cu niste observatii. Eu nu stiu care este sursa acestei idei…pentru ca nu o regasesc in mine. In mine regasesc doar un dispret pentru ea, ma tem. Poate vine de la regi si regine si de la un artificiu politic pentru o protectie suplimentara a privilegiului, in caz ca se fura armele. E interesant si cum regimul comunist si-a insusit ideea…cum de fapt, paradoxal (?), intr-un sistem de criterii sau in altul, omul trebuia sa fie adecvat din punct de vedere genetic. Ori cu origini bogate, ori cu origini sarace, dar cu o prescriere si evaluare exacta a originilor, in tot cazul.

La unul din interviurile pe care le-am dat, parea ca e important la ce liceu am fost. Era important si cu ce nota am terminat, ce nota am luat la matematica la bacalaureat, ce nota am luat la diploma la arhitectura, cu ce nota am absolvit facultatea de arhitectura. Am fost intrebata si ce sunt parintii (?!) Asta pe langa faptul ca mi s-a administrat un test de iq, doua teste de personalitate si ca am trimis un portofoliu de lucrari. Totul “curatel”, iq-ul foarte ridicat, experienta foarte variata, burse si finantari, la 30 de ani am predat la una din cele mai bune facultati din lume. Dar nota la mate la bac mica, ca am plecat la jumatatea examenului dupa ce am facut de 7 (plus 2 de 10 la orale = media peste 9, acceptabil convenabil, cat ma durea pe mine la bascheti la varsta respectiva). Si nota la diploma mica, ca nu m-am inteles cu superviser-a si era un subiect atipic, asa ca cei din comisie au oscilat intre 5 si 10.

Chestia e ca nimeni nu isi pune problema ca puteam sa am un iq tot de 140, dar un tata alcoolic-abuziv si o mama in consecinta depresiva, ambii terminand doar liceul si eventual locuind intr-un oras de provincie sau la tara. Si atunci eu nu as fi fost la un liceu foarte bun din capitala, si posibil ca, daca as fi mancat bataie cu o seara inainte, nu as fi facut nici de 7 la mate la bac. Dar faptul in sine ca as fi ajuns sa ma descurc in diferite contexte si sa obtin o seama de diplome si pozitii in diverse tari, alaturi de iq, ar fi indicat ca sunt o “achizitie” buna pentru companie.

Iar asta e doar un mic exemplu. O logica indispensabila rasismului (ca in Holocaust sau ca in sclavia din America de pilda). O logica a discriminarii in toate formele in tot cazul. Dar o logica foarte departe de a fi inlaturata. Si in fine, din punctul meu de vedere, daca tot am iq-ul asa de mare, o forma pervaziva de imbecilitate.

clean records

M-am hotarat sa scot chestia cu echipa – in parte pentru ca am dat peste cateva companii care isi listeaza angajatii. Nu stiu sincer daca ii listeaza pentru ca le valoreaza contributia sau pentru ca e o noua moda (“people make […]”). Dar prima varianta nu iese din discutie.

Apropos de limbaje/ limbi/ modalitati de comunicare – blogul de fotografie are 75 de followeri, cel de scris (observatie sociala?) in limba engleza 19, iar cel in romana 4. E adevarat insa ca vechimea lor urmeaza tot aceasta ordine…as putea calcula daca vechimea e proportionala cu nr de follower-i, dar nu cred ca gradul asta de detaliu ar fi relevant. Pe de alta parte, fotografia a fost mereu ceva usor detasat pentru mine, si fiind mai putin personala are sansa unui public mai larg.

In mod oarecum trist, tocmai din motivul asta- ultim- am scos blog-urile scrise de pe profil. Pentru ca, din pacate, “persona” mea profesionala (si socio-profesionala, ca sa zic asa), iese din tipare si asteptari doar intr-o anumita masura, o masura mare comparativ cu media, dar calculata comparativ cu realitatea. La naiba, chiar faptul ca garsoniera e plina de gandaci si ca vecinul de sus a renuntat sa duca gunoiul de niste ani, ar fi ceva surprinzator pentru o parte din oamenii cu care am de-a face – oameni nascuti in clasa medie, obisnuiti sa gandeasca ca e ceva in neregula cu saracii si cu cateva zone din oras.

Mi-am dat demisia de la job. Nu-i o decizie pe care o regret catusi de putin – e vorba de un job unde se facea abuz de putere. De exemplu (1) inversand din cand in cand ierarhiile, asa incat ma puteam trezi ca sunt coordonata de cineva cu 8 ani de varsta, 2 diplome de master, o specializare, 3 ani de experienta internationala, 3 ani de experienta in tara mai putin decat mine. Si de exemplu (2) cerandu-mi-se (cerandu-ni-se) sa facem proiecte de facultate ale fiicei patronului (inscrisa undeva in UK, pe banii parintilor). Sau de exemplu (3) fiind acuzata ca mint, cand in mod evident nu era cazul, si, in fine, incercandu-se o intimidare a mea asa incat eventual sa recunosc ce n-am facut.

Partea interesanta e ca nimic din toate lucrurile astea nu par a constitui ceva iesit din comun. Colegi de-ai mei cunoscusera si locuri de munca mai rele decat asta. A spune ca am plecat pentru ca “I don’t really need this shit” ar insemna cel mai probabil pentru un potential angajator ca ori e ceva in neregula cu mine (astfel incat de fapt eu am atras astfel de comportamente) ori nu sunt suficient de rezilienta emotional. Asa ca sar peste toata discutia asta.

Evident nimeni nu are nevoie sa stie ca practica arhitecturii e un soi de datorie usor enervanta pentru mine asemanatoare cu plata pensiei alimentare. Lucrurile sunt de fapt legate unele de celelalte, iar detasarea mea emotionala e proportionala cu coruptia morala a profesiei. In mod interesant, cumva aceasta coruptie morala ricoseaza in asa fel incat ajunge sa fie propriu-zis a mea…o mica schema a mecanismului: abuz – lipsa de recunoastere a abuzului / victim shaming – auto-aparare – ascundere – vina de facto a victimei prin minciuna. Exista un soi de paranoia sociala care sprijina fenomenul (care sprijina multe fenomene, inclusiv credinta ca e ceva in neregula cu saracii, si ca, in fine, oamenii sunt “rai” si mint), am scris despre asta, mai abstract in engleza aici.

In tot cazul un punct de pornire pentru scrierea unui nou cod moral, sau macar pentru discutarea si critica celui traditional.

despre gandaci

Daca stai la bloc nu e un subiect chiar atat de ciudat. In blocuri e plin de gandaci. Si daca stai la oras, cred ca sansele sunt mai mari decat 3 din 4 ca stai la bloc. Si daca citesti blogul cred ca sansele sunt mai mari decat 3 din 4 ca stai la oras.

O audienta urbana. In ultimele zile, am omorat foarte multi gandaci. De fapt, am fost intr-un fel de ‘craze’ si mi-am petrecut orele serii si ale diminetii omorand absolut toate insectele pe care le-am vazut. Aproape am terminat insecticidul, ma dor palmele si nu se vede ca am dat cu aspiratorul ca parchetul (de culoare deschisa si suprafata mica, garsoniera comfort 2) e plin de gandaci morti. Sunt in mare parte din aceeasi specie- de maxim 1 cm lungime, cu o aparenta usor fragila (au niste parti translucide cred), si de culoare maronie deschisa (un maron cu ceva galben). Daca-i strivesti, vezi ca sunt umpluti cu un lichid albicios. Varianta lor de sange. Sunt si unii mai mici, maron mai inchis spre negru, facuti parca din segmente.

Trebuie sa recunosc ca m-am simtit ca un om rau omorandu-i. Mai ales cand i-am strivit. In fine, noi nu suntem tocmai niste rasfatati aici. Daca ne concentram un pic, ne dam seama ca nu e suficient pentru toti, ca luam ceva de sub nasul altcuiva si tot asa ni se iau si noua chestii de sub nas. Noroc ca nu ne concentram.

Stau cu castile-n urechi si volumul dat aproape de maxim pe dance fm. Si beau vin rosu cu pepsi. ca e duminica si pot sa dau totul mai incet. Cineva asculta muzica tare afara. Ceea ce ei cred ca e in regula- nu stiu de ce. Asa ca eu ma strecor in muzica din casti. As putea sa tip la ei si sa chem politia. Se face si asta. Dar aici toata lumea tipa. De cateva ori pe zi aud ceva foarte implicat ca sa spun asa “tu vrei sa ma bagi in spital” “asta vrei” “sunt toti niste nenorociti” “aia ma-tii de betiv imputit” “o taratura de om””un jeg uman””futu-ti mortii ma-tii de curva proasta”. Asa ca e mai bine cu castile oricum.

banii sau viata

E ceva ce am omis sa spun in sectiunile de introducere a blogului. In fine, e un lucru evident pentru cei care au o anumita perspectiva- si anume ca facem totul pentru noi, ca a spune ca faci ceva pentru altii e doar un artificiu. In fine, sinele e impartit intr-adevar…dar altii par a ocupa un loc relativ important pentru unii. Chiar a constitui si o realitate esentiala. Nu stiu daca e cazul meu, dar nici nu ma gasesc intru totul la cealalta extrema (desi presupun ca as vrea).

Ceea ce am omis e ca scriu blogul asta in primul rand pentru mine- pentru ca romana e intr-adevar prima mea limba, si, desi e echivalata de engleza, ramane importanta. Asa ca scriu blogul asta ca sa-mi apropriez limba romana. O limba care apartine altora, o limba in care vreau sa introduc o anumita distanta, o anumita cantarire. Ceva mai moderat. Ceva mai indepartat. Ceva mai personal. Ceva mai impersonal.

Singurul lucru interesant pe care mi-l amintesc din istoria teritoriala ca sa-i spun asa e legat de povestile despre daci. Si din istoria universala, cele despre Iisus. Au ceva in comun. Au coincis temporal pentru un timp, dar ceea ce le uneste in particular este o anumita usuratate in evaluarea vietii. Moartea era vazuta ca o intoarcere – poate de aceea. O intoarcere la perfectiune presupun. Ceea ce inseamna ca “imperfectiunea” vietii era in schimb luata in serios poate. Deci moartea. Un tabu mai putin. Un loc intunecat mai putin. Un subiect jenant mai putin. Un lucru care sa ne sperie mai putin.

Acum ne taram viata dupa noi. Suntem obligati sa o traim si n-avem voie sa o incheiem. De fapt, e aici o contradictie. In fapt, asa cum stau lucrurile, nu alegem sa traim. Traim pentru ca trebuie. Pentru ca alternativa este prost vazuta. Foarte prost vazuta, aproape ca si cum ai face trafic de droguri, sau de carne vie, ca si cum ai fi tu insuti sau insati dependent(a) de droguri si ai fi casapit cativa oameni pentru cate o doza de-a lungul timpului. Sa vrei sa te sinucizi pare ceva realmente dezgustator. Si totusi- contradictia: cel ce reproduce acest discurs se prezinta pe sine si pe ceilalti ca pe cei care au ales sa traiasca, pentru ca sunt puternici si curajosi.

Dar nu se vorbeste atat despre greutatea vietii si curajul eroic de a trai. Ce se spune e ca e ridicol sa te gandesti sa mori, ca ai face rau familiei, ca oricum nu ai ramane decat un fraier care s-a sinucis, lumea te-ar uita curand si nu e nimic grandios in asta. Deci unii se gandesc ca suicidul ar putea fi o cale spre grandoare. Interesant.

De fapt viata n-are argumente. Tot ce poti sa speri e ca frica de disparitie va invinge. Si ca o sa traim de frica (mortii, sau durerii care o precede). Sa presupunem ca banii nu sunt ceva murdar. Sa presupunem ca banii sunt o metafora pentru valori. Pentru lucruri in care credem. Pentru demnitate. Pentru libertate. Pentru loialitate. Pentru onestitate. Ce alegem? De obicei viata. Ma intreb daca noi acum, romanii, nu am mostenit cele mai proaste-bune gene. Genele copiilor nedoriti, dar care se nasc si traiesc oricum conform politicii pro-nataliste. Genele celor care au trait printr-un regim totalitar. Genelor parintilor si bunicilor anti-eroi. Genele celor care nu s-au razvratit, care n-au vrut un alt razboi. Genelor celor care n-au vrut decat sa traiasca, oricum, in orice conditii. Genele celor care spun “asta-i viata”, pufnind usor de indignare. Indignare in fata ravratirii.

intrebarea si altii

Imi pare rau ca nu-mi pasa. Ca m-a sunat dezvoltatorul. Si ca vrea propunerea. Si ca eu nu pot sa-i dau propunerea, ca nu e firma mea. Ca eu l-am blocat pe saracul dezvoltator pe telefon (saracul doar in sensul ca e victima gestului meu de a ii bloca numarul pentru a ma scuti de necesitatea de a trimite un mesaj de redirectionare), iar el trebuie acum sa sune la altcineva la firma. Si nu cred ca e exclus, avand in vedere absurditatea lucrurilor, ca eu sa cad la mijloc. Tot ce ma mai poate salva este condescendenta sefului meu si mecanismul sau de mila manipulativa. Pe scurt, tipul are nevoie sa para bun la sfarsitul povestii- drept pentru care ii face pe oameni de rahat, dar se opreste la un moment dat, sau intoarce un pic situatia asa incat sa para amabil. Vrea sa te faca sa poti sa intrevezi cat de rau ar fi putut fi, dupa care te salveaza. Si tu ar trebui sa fii recunoscator. Cine stie, poate functioneaza. Pam pam.

Altii sunt pustii sau copiii abandonati (altii in afara de nebuni). De fapt, cei fara casa in general. Dar mai ales cei care, pe langa faptul ca mananca de pe jos, traiesc pe jos, cersesc, au rani neingrijite, cara cu ei o groaza de lucruri urat mirositoare, dar poate utile, inhaleaza prenadez si/ sau sunt adolescenti. Ii vad si pe ei. Poate ii vad si altii, nu stiu.

Eu personal nu stiu ce ar fi de facut pentru ei; ar trebui sa ma interesez, sau caut pe google, etc. Dar se pare ca simt ca ceva ar fi de facut. Trebuie ca si ei reprezinta in mintea mea o pierdere, o legatura speciala si o temere. Ei reprezinta abandonul. Dar apoi ma indoiesc. Ce ar fi de facut? De ce? Unde sau cum ar fi mai bine? E mereu intrebarea despre casa si despre intoarcere. Ei au fost aruncati afara de la inceput. Toti simtim asta. Toti stim povestea. Si omeneste ar fi sa fie primiti inapoi. Ispititi inapoi. Cumva pacaliti inapoi. Pacaliti sa se intoarca intr-o lume care i-a tradat deja. Tocmai asta e. Aici e indoiala. Unde sa fie ei intorsi? Care e lumea aia mai buna careia ei merita sa-i apartina, si pot sa-i apartina? Unde e casa? Nu prea e nicaieri. Ceva este insa gresit in linii mari. Nicaieri nu e bine, dar in mainstream e intr-adevar mai bine decat in afara lui. Totusi eu refuz sa cred asta, mie mi se pare suficient de rau in mainstream incat sa nu merite efortul de a reintegra pe cineva in el. E plin de prejudecati, nu e libertate, poate intr-un fel, nu e nici omenie. Nu te poti anagaja sa faci pe cineva sa creada intr-un lucru in care tu insuti/ insati nu crezi. Asta e. Asta e intr-adevar un grad de pesimism destul de grav. Nu stiu daca sunt singura care simte asa. Motive pentru a nu face nimic sau pentru a esua trebuie sa fie, si inca puternice. Pentru ca ei raman afara inhaland prenandez. Sau cel putin, mai sunt multi afara facand asta.

eu si nebunii

Trebuie sa recunosc ca mi se pare remarcabil ca domeniul era disponibil- credeam ca e un termen prea comun sa nu-l fi luat cineva pana acum: “opozitie” vreau sa spun.

Limba romana are vreo 20 si ceva de milioane de vorbitori, concentrati in mare parte intr-un spatiu geografic restrans. Engleza, pe de alta parte, are miliarde de vorbitori, all over the world. De aici o mai mare multiplicitate a perspectivelor. Si poate de aceea o limba pe care se proiecteaza un ideal, se poate proiecta un ideal de empatie, intelegere si justitie. Despre care am mai vorbit. Asa ca, da, pana la urma, s-ar putea sa incerc sa fac si o versiune in engleza a blogului.

La drept vorbind, omul nu are dreptul sa isi generalizeze propria experienta- pentru ca e metodologic incorect, daca e sa luam o metodologie cantitativa (esantioanele sunt mereu prea mici, de exemplu). Iar in ce priveste cercetarea calitativa, noi trebuie sa o facem propriu-zis. Ceea ce nu e usor. Dincolo de faptul ca design-ul intrebarilor e o chestiune delicata, a pune prea multe intrebari, a fi prea interesati de ceilalti ne-ar face sa parem cam suspecti. Si apoi, concluziile necesare unui om din ratiuni practice, sunt cu totul diferite de cele necesare unui intreg grup de oameni, din ratiuni care pot fi si practice si teoretice. Asa ca, aceasta constatare ca o buna parte din arhitecti (si colegii lor de bransa) sunt imbecili, e o concluzie schematica si codata, de utilitate pur personala-e cod pentru bleah/ stay away.

Pe de alta parte, toti facem asta. Si o mare parte din “cunoastere” se bazeaza pe generalizari personale incorecte, o mult mai mare parte decat “cunoasterea” obtinuta prin metodologii corecte.

Oricum, voiam sa scriu despre nebuni. O data mi-am facut un test de schizofrenie pe net, intrebarile erau usor vagi si m-am amuzat dandu-le alta interpretare: “ai vazut vreodata lucruri pe care altii nu le vad?” “Da”. Si tot asa. Ma refeream in buna parte la ei. La nebuni. Nu trece saptamana fara sa intalnesc vreunul pe strada. Pentru mine se disting prin faptul ca vorbesc singuri, si au grimase bruste- sunt in lumea lor, totusi o lume straina. Si eu cred, intr-adevar, ca sunt singura care ii vede. Ca acesti nebuni sunt, de fapt, propria mea fictiune. Ar avea un oarecare sens. Pentru ca ei au un efect deosebit asupra mea. Un efect foarte puternic. O combinatie de groaza cu ura, de suferinta cu mila. In ciuda afinitatii mele cu Foucault, eu cred ca nebunia exista (doar ca e mult mai restransa decat cred cei mai multi oameni, intr-adevar). Si cred ca nebunia e pericolul cel mai mare, mai mare decat moartea fizica si mai mare poate decat pierdera demnitatii. E pierderea spiritului, a controlului, a umanitatii. E infrangerea cea mai importanta. Dar asta poate fi doar o rationalizare a acestei groaze, care poate avea resorturi mult mai simple: mie mi-e teama ca as putea sa innebunesc. Si de aceea tot vad obiectul acestei temeri. Pentru ca, probabil, psihicul uman aspira sa devina invulnerabil. Iar frica il face sa devina vulnerabil, de aceea are tendinta de a-si confrunta fricile.

De ce as crede ca doar eu ii vad? Pai, pentru ca nu se prea vorbeste despre ei. Sau nu-mi place cum se vorbeste despre ei. Mi se pare ca pentru unii spectrul ar fi amuzant. Si atunci, ma fac chiar eu vinovata de faptul ca nu se vorbeste despre ei. Pentru ca nu deschid discutia, si, daca o deschide cineva, am grija sa o inchid. Si, cum am sugerat mai sus, pentru ca eu am sentimentul ca ii inteleg mai bine ca altii, ca am o legatura cu ei. Asta e o pregatire pentru o intrebare.