M-am hotarat sa scot chestia cu echipa – in parte pentru ca am dat peste cateva companii care isi listeaza angajatii. Nu stiu sincer daca ii listeaza pentru ca le valoreaza contributia sau pentru ca e o noua moda (“people make […]”). Dar prima varianta nu iese din discutie.

Apropos de limbaje/ limbi/ modalitati de comunicare – blogul de fotografie are 75 de followeri, cel de scris (observatie sociala?) in limba engleza 19, iar cel in romana 4. E adevarat insa ca vechimea lor urmeaza tot aceasta ordine…as putea calcula daca vechimea e proportionala cu nr de follower-i, dar nu cred ca gradul asta de detaliu ar fi relevant. Pe de alta parte, fotografia a fost mereu ceva usor detasat pentru mine, si fiind mai putin personala are sansa unui public mai larg.

In mod oarecum trist, tocmai din motivul asta- ultim- am scos blog-urile scrise de pe profil. Pentru ca, din pacate, “persona” mea profesionala (si socio-profesionala, ca sa zic asa), iese din tipare si asteptari doar intr-o anumita masura, o masura mare comparativ cu media, dar calculata comparativ cu realitatea. La naiba, chiar faptul ca garsoniera e plina de gandaci si ca vecinul de sus a renuntat sa duca gunoiul de niste ani, ar fi ceva surprinzator pentru o parte din oamenii cu care am de-a face – oameni nascuti in clasa medie, obisnuiti sa gandeasca ca e ceva in neregula cu saracii si cu cateva zone din oras.

Mi-am dat demisia de la job. Nu-i o decizie pe care o regret catusi de putin – e vorba de un job unde se facea abuz de putere. De exemplu (1) inversand din cand in cand ierarhiile, asa incat ma puteam trezi ca sunt coordonata de cineva cu 8 ani de varsta, 2 diplome de master, o specializare, 3 ani de experienta internationala, 3 ani de experienta in tara mai putin decat mine. Si de exemplu (2) cerandu-mi-se (cerandu-ni-se) sa facem proiecte de facultate ale fiicei patronului (inscrisa undeva in UK, pe banii parintilor). Sau de exemplu (3) fiind acuzata ca mint, cand in mod evident nu era cazul, si, in fine, incercandu-se o intimidare a mea asa incat eventual sa recunosc ce n-am facut.

Partea interesanta e ca nimic din toate lucrurile astea nu par a constitui ceva iesit din comun. Colegi de-ai mei cunoscusera si locuri de munca mai rele decat asta. A spune ca am plecat pentru ca “I don’t really need this shit” ar insemna cel mai probabil pentru un potential angajator ca ori e ceva in neregula cu mine (astfel incat de fapt eu am atras astfel de comportamente) ori nu sunt suficient de rezilienta emotional. Asa ca sar peste toata discutia asta.

Evident nimeni nu are nevoie sa stie ca practica arhitecturii e un soi de datorie usor enervanta pentru mine asemanatoare cu plata pensiei alimentare. Lucrurile sunt de fapt legate unele de celelalte, iar detasarea mea emotionala e proportionala cu coruptia morala a profesiei. In mod interesant, cumva aceasta coruptie morala ricoseaza in asa fel incat ajunge sa fie propriu-zis a mea…o mica schema a mecanismului: abuz – lipsa de recunoastere a abuzului / victim shaming – auto-aparare – ascundere – vina de facto a victimei prin minciuna. Exista un soi de paranoia sociala care sprijina fenomenul (care sprijina multe fenomene, inclusiv credinta ca e ceva in neregula cu saracii, si ca, in fine, oamenii sunt “rai” si mint), am scris despre asta, mai abstract in engleza aici.

In tot cazul un punct de pornire pentru scrierea unui nou cod moral, sau macar pentru discutarea si critica celui traditional.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s