E ceva ce am omis sa spun in sectiunile de introducere a blogului. In fine, e un lucru evident pentru cei care au o anumita perspectiva- si anume ca facem totul pentru noi, ca a spune ca faci ceva pentru altii e doar un artificiu. In fine, sinele e impartit intr-adevar…dar altii par a ocupa un loc relativ important pentru unii. Chiar a constitui si o realitate esentiala. Nu stiu daca e cazul meu, dar nici nu ma gasesc intru totul la cealalta extrema (desi presupun ca as vrea).

Ceea ce am omis e ca scriu blogul asta in primul rand pentru mine- pentru ca romana e intr-adevar prima mea limba, si, desi e echivalata de engleza, ramane importanta. Asa ca scriu blogul asta ca sa-mi apropriez limba romana. O limba care apartine altora, o limba in care vreau sa introduc o anumita distanta, o anumita cantarire. Ceva mai moderat. Ceva mai indepartat. Ceva mai personal. Ceva mai impersonal.

Singurul lucru interesant pe care mi-l amintesc din istoria teritoriala ca sa-i spun asa e legat de povestile despre daci. Si din istoria universala, cele despre Iisus. Au ceva in comun. Au coincis temporal pentru un timp, dar ceea ce le uneste in particular este o anumita usuratate in evaluarea vietii. Moartea era vazuta ca o intoarcere – poate de aceea. O intoarcere la perfectiune presupun. Ceea ce inseamna ca “imperfectiunea” vietii era in schimb luata in serios poate. Deci moartea. Un tabu mai putin. Un loc intunecat mai putin. Un subiect jenant mai putin. Un lucru care sa ne sperie mai putin.

Acum ne taram viata dupa noi. Suntem obligati sa o traim si n-avem voie sa o incheiem. De fapt, e aici o contradictie. In fapt, asa cum stau lucrurile, nu alegem sa traim. Traim pentru ca trebuie. Pentru ca alternativa este prost vazuta. Foarte prost vazuta, aproape ca si cum ai face trafic de droguri, sau de carne vie, ca si cum ai fi tu insuti sau insati dependent(a) de droguri si ai fi casapit cativa oameni pentru cate o doza de-a lungul timpului. Sa vrei sa te sinucizi pare ceva realmente dezgustator. Si totusi- contradictia: cel ce reproduce acest discurs se prezinta pe sine si pe ceilalti ca pe cei care au ales sa traiasca, pentru ca sunt puternici si curajosi.

Dar nu se vorbeste atat despre greutatea vietii si curajul eroic de a trai. Ce se spune e ca e ridicol sa te gandesti sa mori, ca ai face rau familiei, ca oricum nu ai ramane decat un fraier care s-a sinucis, lumea te-ar uita curand si nu e nimic grandios in asta. Deci unii se gandesc ca suicidul ar putea fi o cale spre grandoare. Interesant.

De fapt viata n-are argumente. Tot ce poti sa speri e ca frica de disparitie va invinge. Si ca o sa traim de frica (mortii, sau durerii care o precede). Sa presupunem ca banii nu sunt ceva murdar. Sa presupunem ca banii sunt o metafora pentru valori. Pentru lucruri in care credem. Pentru demnitate. Pentru libertate. Pentru loialitate. Pentru onestitate. Ce alegem? De obicei viata. Ma intreb daca noi acum, romanii, nu am mostenit cele mai proaste-bune gene. Genele copiilor nedoriti, dar care se nasc si traiesc oricum conform politicii pro-nataliste. Genele celor care au trait printr-un regim totalitar. Genelor parintilor si bunicilor anti-eroi. Genele celor care nu s-au razvratit, care n-au vrut un alt razboi. Genelor celor care n-au vrut decat sa traiasca, oricum, in orice conditii. Genele celor care spun “asta-i viata”, pufnind usor de indignare. Indignare in fata ravratirii.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s