Cred ca am luat o pauza destul de lunga. Ultima data scriam despre dumnezeu. Acum 15 zile. Blogul tine socoteala timpului. Trecutul e mereu un lucru necomfortabil. Presupun ca exista o anumita tensiune intre constiinta si timp. Desi prima il integreaza pe al doilea- totul se invata din povesti, unde finalul e asimilat cu “morala”, “dreptatea”, “triumful adevarului” sau “ceea ce trebuia sa se intample”. Am proiectat un bine si un rau si pe timp. Desi viata nu e neaparat ca povestile. Uneori e exact pe dos: trecutul e bun, prezentul e rau. Dar un bine complet presupune aducerea trecutului in prezent (si spre viitor), daca intr-adevar e bun (trecutul).

Am divagat foarte mult de la ce voiam sa scriu. Si ma pregateam sa o fac din nou- dar o sa pastrez a doua divagatie pentru sfarsit. Voiam sa scriu ca relatia mea cu arhitectura seamana cu plata pensiei alimentare. Seamana cu o responsabilitate sociala, cu a nu voi sa par prea neserioasa. Sunt ca un tata divortat care se mai intereseaza de copil (sau de fosta nevasta), dintr-un simt al datoriei, si ii da ceea ce i se cuvine (prin ordinea sociala a lucrurilor). Din cand in cand (cam cum stabileste legea). Fara o legatura continua. Si de fapt fara o legatura personala.

Nu stiu exact ce nu mi-a placut la arhitectura, sau daca intr-adevar a fost ceva care nu mi-a placut in mod particular la ea. Ideea e ca eu nu pot sa o practic in mod continuu. Ma plictiseste. Ma agaseaza. Ma enerveaza. Ma scarbeste. De fapt, e un subiect atat de neplacut ca n-as vorbi despre el deloc. Am cunoscut foarte multi oameni care nu mi-au placut printre arhitecti. Comparand arhitectura cu alte medii (cel din liceu, cel de urbanism din Germania, cel academic din Scotia), mediul social al arhitectilor (incluzandu-i si pe cei cu care colaboreaza, ingineri etc.) contine cea mai mare proportie de imbecili. Imbecilitatea consta intr-un comportament agresiv si lipsit de etica, dublat, evident, de aroganta. Si din preluarea foarte frecventa a tuturor conventiilor sociale posibile, sau, oricum, din constructia neobosita a unor conventii. Si, la drept vorbind, eu nu am avut nici un prieten bun arhitect. Niscaiva amici sau amice, dar fara indoiala, nimeni in care sa pot avea incredere.

Am incercat sa-mi explic treaba asta prin superficialitatea idealurilor profesiei, si in acelasi timp prin substanta lor. Idealurile sunt estetice, sau mestesugaresti/ ingineresti- al lucrului frumos sau bine facut. Nu exista nici o dimensiune etica a acestor idealuri (nu e vorba de a ajuta pe cineva, ca un profesor sau un medic, nu e vorba de a reflecta la binele social, ca in urbanism sau cercetare printre altele, nu e vorba de a te gandi la dreptate sau adevar, ca in drept ori cercetare). Drept pentru care, ele devin etice in sine (pentru ca nimic nu poate supravietui fara o dimensiune etica). Asta numesc eu superficial. In acelasi timp, superficial nu inseamna slab. Daca ridici steagul lui ce e frumos sau bine facut, atragi toata forta normelor sociale sa te urmeze si sa te sprijine. Cum trebuie sa te imbraci, cum trebuie sa vorbesti, cum trebuie sa te porti- ce e frumos si cum trebuie facute lucrurile. Si cum eu sufar de o disfunctie severa in a ma disocia mereu de aceste norme, se intampla ca si explicatia e de natura sa ma faca sa ma indepartez.

Asa ca, da, revin din cand in cand la practica, cat pot eu de putin si de rar, pentru ca am diploma (certificatul de casatorie). Aplic la job-uri fara nici un fel de chef, dintr-un soi de simt al datoriei. Nu raspund la telefon. De fapt mi-as dori sa nu ma sune deloc si sa ma laseĀ naibii in pace. A doua divagatie pentru data viitoare.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s