Trebuie sa recunosc ca mi se pare remarcabil ca domeniul era disponibil- credeam ca e un termen prea comun sa nu-l fi luat cineva pana acum: “opozitie” vreau sa spun.

Limba romana are vreo 20 si ceva de milioane de vorbitori, concentrati in mare parte intr-un spatiu geografic restrans. Engleza, pe de alta parte, are miliarde de vorbitori, all over the world. De aici o mai mare multiplicitate a perspectivelor. Si poate de aceea o limba pe care se proiecteaza un ideal, se poate proiecta un ideal de empatie, intelegere si justitie. Despre care am mai vorbit. Asa ca, da, pana la urma, s-ar putea sa incerc sa fac si o versiune in engleza a blogului.

La drept vorbind, omul nu are dreptul sa isi generalizeze propria experienta- pentru ca e metodologic incorect, daca e sa luam o metodologie cantitativa (esantioanele sunt mereu prea mici, de exemplu). Iar in ce priveste cercetarea calitativa, noi trebuie sa o facem propriu-zis. Ceea ce nu e usor. Dincolo de faptul ca design-ul intrebarilor e o chestiune delicata, a pune prea multe intrebari, a fi prea interesati de ceilalti ne-ar face sa parem cam suspecti. Si apoi, concluziile necesare unui om din ratiuni practice, sunt cu totul diferite de cele necesare unui intreg grup de oameni, din ratiuni care pot fi si practice si teoretice. Asa ca, aceasta constatare ca o buna parte din arhitecti (si colegii lor de bransa) sunt imbecili, e o concluzie schematica si codata, de utilitate pur personala-e cod pentru bleah/ stay away.

Pe de alta parte, toti facem asta. Si o mare parte din “cunoastere” se bazeaza pe generalizari personale incorecte, o mult mai mare parte decat “cunoasterea” obtinuta prin metodologii corecte.

Oricum, voiam sa scriu despre nebuni. O data mi-am facut un test de schizofrenie pe net, intrebarile erau usor vagi si m-am amuzat dandu-le alta interpretare: “ai vazut vreodata lucruri pe care altii nu le vad?” “Da”. Si tot asa. Ma refeream in buna parte la ei. La nebuni. Nu trece saptamana fara sa intalnesc vreunul pe strada. Pentru mine se disting prin faptul ca vorbesc singuri, si au grimase bruste- sunt in lumea lor, totusi o lume straina. Si eu cred, intr-adevar, ca sunt singura care ii vede. Ca acesti nebuni sunt, de fapt, propria mea fictiune. Ar avea un oarecare sens. Pentru ca ei au un efect deosebit asupra mea. Un efect foarte puternic. O combinatie de groaza cu ura, de suferinta cu mila. In ciuda afinitatii mele cu Foucault, eu cred ca nebunia exista (doar ca e mult mai restransa decat cred cei mai multi oameni, intr-adevar). Si cred ca nebunia e pericolul cel mai mare, mai mare decat moartea fizica si mai mare poate decat pierdera demnitatii. E pierderea spiritului, a controlului, a umanitatii. E infrangerea cea mai importanta. Dar asta poate fi doar o rationalizare a acestei groaze, care poate avea resorturi mult mai simple: mie mi-e teama ca as putea sa innebunesc. Si de aceea tot vad obiectul acestei temeri. Pentru ca, probabil, psihicul uman aspira sa devina invulnerabil. Iar frica il face sa devina vulnerabil, de aceea are tendinta de a-si confrunta fricile.

De ce as crede ca doar eu ii vad? Pai, pentru ca nu se prea vorbeste despre ei. Sau nu-mi place cum se vorbeste despre ei. Mi se pare ca pentru unii spectrul ar fi amuzant. Si atunci, ma fac chiar eu vinovata de faptul ca nu se vorbeste despre ei. Pentru ca nu deschid discutia, si, daca o deschide cineva, am grija sa o inchid. Si, cum am sugerat mai sus, pentru ca eu am sentimentul ca ii inteleg mai bine ca altii, ca am o legatura cu ei. Asta e o pregatire pentru o intrebare.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s