In ce masura exista oamenii? O intrebare banala. Fiecare individ are avantajul de a fi situat in el insusi (ea insasi, in engleza, unde individul nu are gen, si, acum, ce e neutru e precizat la genul feminin- e.g. “she, the viewer”). El insusi (sau ea insasi) e un spatiu, sa zic un fel de garsoniera, sau un fel de cetatuie. Acolo se pune mobila care sa sprijine activitatile sinelui. Majoritatea obiectelor in lumea fizica, mai ales cele care pot sa sprijine ceva si sa functioneze pe post de mobila sunt si opace. Si de aici o combinatie de intimitate si orbire (sau izolare vizuala).

Existenta e o chestiune de imagine, in anume sens. Da, sunt doua scoli de gandire- una obiectivista, una subiectivista. Dar cea obiectivista nu se poate apara in lumea sociala. Cel putin, nu din punctul meu de vedere. Era o sambata dimineata si eu fusesem sa alerg. Nu aveam nimic pentru micul dejun (tipic pentru un inceput de weekend), asa ca am trecut pe la un magazin sa-mi iau ceva de mancare. Magazinul e in piata, piata e aproape de parcul unde alerg. Apoi ma indrept spre casa si trec pe langa niste vanzatori de flori- mai exact, o femeie cu cei doi copii ai sai. Nu erau decat cateva buchete. Nu stiu in ce masura e placut pentru un copil sa stea pe langa maica-sa incercand sa vanda flori intr-o sambata dimineata. Nu e exclus sa fie interesant, cum nu e exclus sa fie umilitor, sau obositor.

Pe langa mine trec un baiat si o fata. Piata e cam murdara si sunt toti acesti oameni care incearca sa faca un ban vanzand mizilicuri. Presupun ca e o imagine a saraciei. De aici, el spune cu o nemultumire vadita: “uite-te si tu ce-i aici! cum explici asa ceva unui strain?”. Eu raspund in gand, tot cu nemultumire: “ce idiot esti! cum explici asa ceva copilului care trebuie sa vanda flori?” Sfarsit.

Aproape. E ceva aici. De fapt, realitatea ca o experienta turistica e o unealta pe care o mai folosesc si eu din cand in cand. Cu mine ca turista. Asta usureaza lucrurile. Viata devine o vacanta din care nu trebuie sa te intorci niciodata. Din pacate, seriozitatea de care am vorbit la inceput se amesteca in imaginea asta si rezultatul e mai degraba o misiune diplomatica plina de sarcini si responsabilitati imposibile decat o vacanta fara griji. Dar asta-i alta poveste.

Mi se pare ca nimic nu-i mai rau insa decat sa fii gazda. Pentru ca centrul privirii e undeva in afara, intr-un loc aparent arbitrar. De fapt, gazda se angajeaza de buna voie sa raspunda in fata unui individ relaxat, plin de curiozitate, si care si-a adus cu el crema de soare si citeste dintr-un ghid de la lonely planet. Posibil ca ceea ce tranforma toate aceste calitati din neutre in admirabile este faptul ca ele se asociaza cu un cont in banca substantial care face ca cele mai multe camere de hotel, cocktail-uri si initiative nobile sa fie usor de procurat. Sau e pur si simplu lipsa de responsabilitate, lipsa de vina, mainile curate care confera strainului superioritatea. Intrebarea mai importanta de aici e ce a taiat legaturile directe, dar a creat altele, de ce simte omul o jena fata de un tert absent in legatura cu saracia sau murdaria observate in loc sa se intrebe ce simt cei prezenti, care o traiesc.

De fapt, opacitatea lui el insusi nu explica asta. Pentru ca raportarea la un altul sugereaza o dizolvare a cetatuiei. Dar nu e o dizolvare in loc.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s