Pe imaginea asta a fost o alta postare inainte. Una despre expunere si ascundere- si despre mici lupte de circumstanta intre o directie si cealalta. Se chema duminica (titlu care intr-adevar, din nou, nu prea avea nimic de a face cu continutul; pare ca ma distreaza elementul strain).

In fine, cam atat cu istoria. Nu vreau sa tin in mana prea multe idei in acelasi timp. De aceea, in loc sa adaug, inlocuiesc. Mi-e mai usor asa. Asta o sa fie un fel de lectie de engleza (sau o traducere in romana a unei lectii in engleza). Engleza e o limba fictiva (in alt fel decat romana), o limba ideala, un fel de limba suprema, in care fiecare spera sa gaseasca dreptatea finala, sa fie ascultat de o instanta globala care le vede pe toate si care o sa-i inteleaga cauza. N-as putea sa continuu fara doza asta de scepticism. Dar, in acelasi timp, trebuie sa recunosc ca sunt fascinata de noul fenomen. Si, in fine, pana una alta, in cele mai multe cazuri, idealurile ne fac sa ne dam jos din pat de dimineata.

Scena 1: eram in St Andrews. La un curs de metodologie- destinat pentru MRes, dar cu multi doctoranzi. Vorbitorul era un tip pretios si cam enervant. In lumea academica oamenii se joaca cu ideile. Pentru mine, de la un punct incolo, asta e o activitate ridicola. In fine, incerc si eu sa mentin echilibrul intre lumi. Tipul nu spunea nimic care sa ma surprinda, dar, in acelasi timp, reproducea idei cu care sunt in mod fundamental de acord: folosirea cuvantului normal intr-o discutie/ disputa (mai exact specificarea normalului si denormalizarea interlocutorului sau a anumitor comportamente ale acestuia) constituie un abuz de putere. Foucault printre randuri. Ah, mai exact, a fi de acord cu o idee inseamna de fapt a fi de acord cu reproducerea ei. Diferenta: nu e vorba de adevar, ci e vorba de construirea lui in realitate.

Mecanica relativista. In fine. Reproducerea ideii in acel mediu academic era insa un act nu tocmai eroic, ceva benign si fara riscuri. Toata lumea era de acord formal cu ideea si asta se stia dinainte. Ceea ce face reproducerea poate o irosire. Dar sa spunem ca trebuie sa-mi aleg o pozitie- si ea e una de indiferenta toleranta/aprobatoare in cazul asta.

Scena 2: eram in Bucuresti. La un loc de munca pe care aveam sa-l parasesc. Imi depusesem cererea de demisie pe la pranz. Lucrurile nu mergeau deloc acolo, si in ultima saptamana imi decalasem programul. Era placuta linistea de la birou dupa ce toti ceilalti plecau acasa, si apoi, vara totul se decaleaza din cauza caldurii si astepti ore mai tarzii ca sa te aduni la o temperatura mai placuta. Seful meu s-a intors la birou. Nu intelegea de ce stau peste program. Intr-un cadru de interpretare destul de simplu: ce incercam eu sa demonstrez, avand in vedere ca imi depusesem demisia in acea zi? (ipoteza ca eu incercam sa demonstrez ceva era validata automat pentru el). Nu am reusit sa stabilim nimic in acest sens (poate si pentru ca pentru mine ipoteza de mai sus nu era validata). Si atunci am ajuns la: “in fine, tu oricum esti o personalitate mai ciudata, ai mai incercat tu sa stai peste program si alte dati”. A defini ciudatul implica specificarea normalului. Si uite si micul abuz de putere. Unul deloc neobisuit. Daca cineva e ciudat sau nu, poate constitui un subiect de discutie, o intrebare autentica in multe medii, una care merita dezbatuta.

1+2 = lumi paralele. De altfel, unii par sa creada ca ansamblul functioneaza tocmai datorita acestei separari, in care nimeni nu deranjeaza pe nimeni si fiecare isi poate vedea de ale sale. Asta face pozitia mea incomoda. Iar eu trebuie sa construiesc ceva care sa o faca mai comoda.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s